ii multumesc aici unui potential prieten.

dar in primul rand, stiu ca scriu destul de des multumesc.dar o fac pentru ca multumesc propriei existente.

spunem ca nu suntem niciodata la pamant, niciodata tristi.
dar niciodata nu zburam , si nu suntem cu adevarat fericiti.
asta ar trebui sa fie o stare de bine? eliberarea din lanturile societatii, retragerea in obscur , eliberarea de propriile principii?
pana unde suntem liberi? pana cand putem sa spune da sau nu? pana in ce punct ne putem controla emotiile?
cat esti dispus sa ma asculti? pana termin sau doar pana incep sa spun absurditati?
absurditati care constituie pentru mine o realitate. cat esti dispus sa te iei dupa ceilalti?
cat esti dispus sa induri?
dar pana unde ai urma un dumnezeu sau un ganditor? pana unde m-ai urma pe mine?(in lumea mea). la infinit e destul de departe pentru tine , astfel incat sa lasi la o parte toate inhibitiile si sa imi spui ce simti cu adevarat?
nu te gandi la prostii. ma refer la ce parere ai despre evolutie, despre univers, despre muzica la inceputuri.
si pana la urma nu iti impun limite. nu te las sa te raportezi la anumite puncte de reper in spatiu si timp. spune-mi...iti par o persoana inteligenta? crezi ca voi deveni cineva ..mare?
eu nu. stau aici jos, in inutilitatea mea, sperand ca lumea sa se sfarseasca in 2012, ca sa nu mai simt atata ura.
tu unde esti?
daca imi spui ca aproape de mine iti voi dovedi contrariul. si totusi...
umarul pe care am plans era al tau si poate nu in dimensiunea asta, dar stiu ca era langa mine.