Award

Am primit un premiu de la : Tu,eu,amandoi. , acesta consta in :
1.Să scriu 5 lucruri pe care le fac cu multă plăcere
2.Să trimit şi eu premiul la alte persoane

Deci prima cerinta:
Imi place>
1. sa desenez
2. sa ascult muzica
3. sa imi infig degetele in nisipul fierbinte
4. sa ma plimb
5. sa fac poze

Si premiul merge mai departe laaaa....oricine vrea:-??

stupid,i won't think about it anymore

"And so i have to say before i go

That i just want you to know.."

Vreau sa stii ca nu mai pot privi in urma, ca nu mai pot sta pe loc sa te ascult, ca nu voi fi mereu un copil care sa creada tot ce spui.

Vreau sa stii ca nu esti singur si ca nu esti singurul care conteaza. Vreau sa stii ca nu mai pot continua asa...

Vreau sa intelegi de ce nu te mai pot astepta:

pentru ca mi-am propus sa dau la o parte toate regulile dupa care m-am ghidat pana acum, sa fac ceva si pentru mine;pentru ca m-am gandit ca o sa iti fie mai usor sa treci pe langa mine si sa nu ma saluti, daca stii ca nu esti parte din lumea mea;pentru ca vreau altceva.

Ai facut totul in asa fel incat sa cred ca nu ma vrei in niciun fel, ca nu vrei sa ma vezi, ca nu vrei sa asculti ce am de spus, chiar daca este totul pentru tine. Ai facut tot ce ti-a stat in putinta ca sa eviti tot ce e frumos in viata mea.

Cine esti tu? Nu pot spune, poti fi oricine. Poti fi un simplu trecator, poti fi un prieten, poti fi...oricine vrei tu sa fii. Pentru ca, oricum, esti la fel ca ceilalti.

Si daca diferit inseamna pentru tine urat, atunci pleaca. Pleaca, n-am sa ma astept sa te intorci vreodata inapoi, sa iti ceri iertare, iar eu sa te primesc in micuta mea casuta de basm. Pleaca, gaseste-ti un vis si fa totul ca sa il implinesti, numai nu mai rani oameni.

In micuta mea viata nu e loc decat pentru o mama si un tata, pentru fluturi ce se tavalesc prin flori vechi, uscate sub cer, si pentru o palma de pamant.

Nu-i loc aici de invidie, caci fiecare e diferit si lumea lui atat de minunata, incat n-ar trebui decat sa ne inundam cu ea.

" I found a reason for me

To change who i used to be,

A reason to start over new..."

De ce renuntam.

* Dar in primul rand imi cer scuze ca am inceput cu intrebarea de ce. Atat de multe 'de ce' uri ne scruteaza mintea atat de des, fara sa fim poate constienti...incat imi cer scuze ca am mai intrebat o data asta. Timpul n-are timp sa ne raspunda la asa intrebari stupide.

Refuz sa ma mai opresc in drum s-ascult la certurile dintr-o oarecare curte, a unor oarecare oameni, sa mai ascult plansete de copii si tipete stridente.
Refuz tot ce imi oferiti, de la ura la iubire, de la indiferenta la intelegere si atentie, de la un sut in fund pana la o imbratisare. Am asteptat atat de mult cele bune de mai sus incat timpul nu mai are cum sa dea timpul inapoi sa ma faca nerabdatoare, intepata si isterica.
Refuz sa mai cred in Dumnezeul care pedepseste si in Big Bang.
Refuz sa mai cred ca te vei intoarce la mine, nu ai cum, nu sunt ceea ce vrei sa fiu.
Sunt ceea ce sunt, o simpla entitate, iar tu imi ceri sa imi mut mai incolo Universul, pe cand eu , cu toata puterea mea, nu imi pot muta decat gandul de la tine, in alta parte.
Refuz sa mai cred orice, de la un telefon promis de ziua mea , pana la un 'te iubesc' sincer.
Refuz sa mai am regrete!
Nu voi mai vorbi niciodata nimanui, pentru ca asa sa nu mai ranesc pe nimeni.Nu voi mai imbratisa nicio raza de soare, niciun nor inofensiv, niciun trasnet, niciun bondar, nicio floare, niciun vis.
NU imi voi mai retrai amintirile. E mai dureroasa orice vorba negandita inainte decat toate cazaturile pe care le-am luat in genunchi, decat toate zgarieturile in podul palmelor si decat toate loviturile la cap. Nu vreau raul nimanui, si de-l fac fara sa vreau, dara, am sa ma inchid in mine.
Iata, refuz sa va mai ascult injuraturile si sa va mai suport impunsaturile.. refuz sa va mai ascult.
Regret fiecare pas grabit si fiecare pas negandit si fiecare pas pe care l-am facut spre interiorul lumii. Stateam bine acolo, in micul meu Univers, la marginea Marelui.

Refuz sa mai imbratisez colosi de granit si sa imi mai arunc nisip pe artere si sa ma mai inec cu pustiiciunea cerului.

Cum se trece de la amorteala colorata de dimineata la stop cardio-respirator.

Cat timp a trecut de cand te-ai gandit ultima oara la o persoana care ti-a facut viata mai usoara?
De cand te-ai admirat in oglinda dimineata, cu parul valvoi, cu ochii mici, cu un zambet surprins?

Acum...Cat a trecut de cand ai plans ultima oara? Cand ti-ai varsat nervii in tine si ai respins orice incercare de a te linisti? Ai obosit, numai gandindu-te la asta. Ai obosit reamintindu-ti ca nu esti singur, doar te simti asa. Regreti? Eu da. Multe. Ca aseara nu m-am dus s-o iau in brate si sa ii multumesc ca macar incearca. Cati m-au mai intrebat de cate ori m-a intrebat ea ce fac inchisa in camera, pe intuneric...
Mi-era frica de intuneric,dar ma gandeam numai la muzica.
Muzica... Muzica nu mai are cum sa-mi mai alunge acum fricile. Chiar si in spatele pleoapelor inchise am acum lumina si-n lumina... nu pot spune. Am vazut-o pe mama plangand,am auzit-o tipand si asta... nu mi-o mai scoate nimeni din minte... Ce nervi sa mai vars in mine, cat sa mai ascult haosul asta? M-am speriat mereu de ochii mei rosii, mereu parca scosi din filme de groaza...Dar ma ingrozesc si mai tare cand vad alti ochi, inlacrimati, culoarea lor pierduta-n pura disperare.

Inca tremur.

Din ce suntem facuti? Din ce oare suntem facuti de aratam asa asa fiorosi, desi iubim sfios orice ne iese in cale?
Inca tremur si tremuram si atunci, atat de infricosata ca n-am sa mai pot nici eu respira.
Si vocea tatei n-am mai auzit-o niciodata atat de disperata si de tremurata...
Si cum sa mai poti strange in brate cu drag o floare albastra?

Despre puncte...

Punctul poate sa fie un scancet sau un suras. Poate sa fie dovada ca..nu am niciun talent. Nicio pasiune si niciun interes sa ma schimb. Un punct poate sa fie portocaliu ca un mac sau negru, o urma de la mina unui creion. Poate sa fie chiar si obiectivul camerei cu care ne-am filmat atunci pe camp. Poate sa fie Dacia caramizie care ne-a dat la o parte de pe carare..Poate sa fie unul dintre fluturii albastri care alergau prin noroi...

Punctele au fost rasetele noastre si norisorii hazlii din departare. Pamantul uscat de soare a fost la randul lui un Punct. Si noi intinse peste el...

Bunicul.

Aseara...mi-a venit o intrebare destul de ciudata in minte. De ce bunicul meu nu dormea cu bunica? Ea dormea cu mine, iar el in camera alaturata.
Nu prea imi aduc aminte cum era bunicul...de la 2 ani jumate, 3 nu imi aduc aminte decat 2-3 faze...primele doua cele mai vechi m-au facut sa vreau sa scriu despre asta.
Nu am spus nimanui ca imi e dor de bunicul meu. Asta pentru ca nu prea l-am cunoscut si... pentru ca oricui i-as fi spus, ar fi durut.
Bunicul meu a murit cand eu aveam 3 ani. Dar imi aduc aminte o faza, de cand aveam, poate, vreo 2 ani( da, ciudat ca imi aduc aminte lucrururi de cand eram asa mica), era seara, bunicamea incerca sa prinda un post la un televizor vechi, alb-negru, asezat pe un dulap. tin minte exact cum arata camera. in dulapul acela un radio mare, cum era pe atunci, si lumina de la televizor se reflecta in usile lacuite ale unui dulap de haine vechi, dar inca frumos. bunicul era in camera cealalta, in pat, se pregatea de culcare. si tin minte ca de multe ori ma duceam la el si il trageam de parul alb si moale si fugeam repede la bunica, sa nu ajunga sa imi dea o palma la fund... si bunica imi spunea mereu , mereu, sa il las in pace si sa ma culc. la fel a fost si in seara aceea...
Si era o lumina alba, linistita, in camera,care ma indemna sa deschid usor usa si sa ma uit la bunicul cum dormea...era o lumina alba, linistita, care ma inunda si inunda camera, cu toata mobila lacuita din ea, si peretii cu flori.
Nu mai stiu sigur cand a murit, stiu doar ca aveam 3 ani, si nici nu o sa intreb... dar imi amintesc cum facea bunica dupaamiaza curat in camera de la strada, unde a murit, si eu imi plimbam mana peste ciorchinii de struguri, copti in soare...
Si imi mai amintesc o zi... inainte sa il inmormanteze.stateam pe patul lui, inconjurata de tablouri si scaune puse unul peste altul, probabil ca sa fie in loc in camera cealalta. Si mi le amintesc pe mama si pe bunica, pe holul mic, stand langa cosciug si plangand... Am vrut sa plang si eu. Dar nu puteam, nu intelegeam moartea, nu intelegeam unde e bunicul. Mie tot de strugurii copti mi-era dor, sa ma plimb cu mana peste ei, sa imi infig degetele printre fiarele portii.
M-am dus langa ele, m-am uitat la ele...si...m-am prefacut ca plang. Nu stiu de ce. Cred ca vroiam sa le fac sa se simta mai bine.Si atunci bunica mea a zis: ”ia uite-o si pe asta mica, plange si ea...”Atunci...m-a bufnit usor rasul(cum am putut??)si m-am intors in camera. Nu stiam ce se intampla...Si am stat acolo, pe pat, uitandu-ma la tablouri...
Si a mai fost o zi... aveam sigur 3 ani si un pic. Ma plimbam cu tricicleta in spatele curtii si mama a venit la mine cu o galeata rosie cu maner galben in mana si mi-a zis sa ma dau la o parte, ca are treaba...
* Aici ar trebui sa mai spus ceva. Am vazut scena din alti ochi...nu stiu... m-am vazut pe mine si pe mama, si pe bunica in spate, aplecata in magazie... dar n-am vazut nici pe unde mergeam, nici pe mama n-am vazut-o dintr-o parte. M-am vazut pe mine, si pe ele, din fata...Nu stiu daca nu cumva intr-o fotografie. dar nici asa....Imi amintesc totul. Gradina cu Creasta-cocosului inalta de un metru, de ma pierdeam prin ea, papucii tatei la usa...
Galeata aia rosie inca o mai avem si poate singurele lucruri care s-au schimbat sunt strugurii si gradina. Strugurii se coc mai greu, iar florile s-au mai imputinat...