M-am chinuit sa nu imi fac griji in legatura cu poza, dar ma jenau atatea, imi ardea soarele pielea, ma zgaria pamantul ala uscat si intunericul ... era inca prea aproape de mine.
Stiam ca in cateva ore nu imi voi mai putea permite sa stau, ca acum, in gradina, jucandu-ma in tarana, razand de una singura si spunandu-mi: "asta... o voi uita repede." si am inceput sa plang. Pentru ca vroiam sa ramana soarele-n loc la ora 5 si Tigrutz sa nu mai imbatraneasca si florile sa nu se mai usuce. Pentru ca vroiam sa ramana vesnic august, sfarsit de august, dragul meu august.
E luna care prevesteste iarna-mi mult iubita, in care inca imi pot incalzi sufletul lipindu-l de pamant, in care nicio ploaie nu ma inunda cu dureri surde, in care soarele paleste printre strugurii usor copti... da... s-au cam copt strugurii... sug toata seva din coaja de strugure si o arunc fara sfiala printre flori.
E sfarsit de august si nu ma asteapta nimeni. E doar un alt sfarsit contopit cu un alt inceput, nu au nume, nu au numar, doar exista, alergandu-se unul pe altul printre secunde... si le numar. Ale naibii, le numar secundele astea... si dupa vreo 20 spun: "am mai crescut cu 20..."... sau au fost mai putine? Caci timpul devine scurt, prieteni, dragii mei prieteni, imi va fi dor de voi toti, desi nu vreau sa recunosc. Ni s-au scurtat zilele si inca astept acel noroc ... in care, de altfel, chiar nu cred. Dar fie cum spuneti voi!
Sa ploua cu noroc... Ca tot a apusu soarele, si norii, de maine, au sa inceapa sa se stranga, ca doar e ziua mea...e ziua cand nimeni nu s-ar fi asteptat sa fie intunecati de lumina dulce de la ora sase... e cald.
Dar in curand o sa ne fie din nou frica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu