ca mai apoi sa imi dau seama ca...

a fost ziua noastra si ca nu am celebrat-o.
nicio sarbatoare nu mai are nicio valoare pentru noi. in fiecare zi suntem nuli. sau, cel putin, la fel.
La fel, la fel, la fel, totul e la fel. totul se invarte in jurul a cateva note si cateva zambete smulse cu penseta.
Obisnuiam sa fim rosii la fata, alergam in zigzag, ne udam in cap si topaiam de colo-colo. smulgeam florile cu tot cu radacina si le duceam parintilor , vecinilor, prietenilor sau oricui ne iesea in cale. flori, multe flori, smulse asa, cu tot cu radacina, care se moleseau pana sa ajunga la destinatar. paleau. mureau. apoi , cu inimile batand gata sa ne iasa din piept, ne intindeam ca niste placinte pe tot pamantul. pe iarba, pe noroi, prin praf, e asfalt, oriunde credeam ca putem sa ne reluam suflul.pe pietre. Si erau gradinile pline de culoare, culori aprinse, de te dureau dintii. maci pe toate drumurile. maci sangerii.
Si era orasul scaldat in transpiratie, caldura si flori. de pe gardul vechi se cojea vopseaua si o mai racaiam si eu cand veneam acasa , dupa o plimbare cu tata prin oras. de cateva ori m-a uitat acasa. se grabea sa plece si in timp ce eu imi puneam tenesii in picioare, el deja scotea masina din curte si pleca.
si plangeam. dar imi trecea cand venea acasa cu o ciocolata in mana. uitam de toate. si ca m-am ratacit, si ca au uitat de mine, si ca nu am primit ce cadou vroiam.
imi amintesc cum stateam iarna cateva ore pe afara, inotand pe sub zapada, si cand intram in curte eram degerata toate, rosie ca racul, cu hainele ude, si ghetutele pline de zapada si asteptam sa vina craciunul.
daaa...luminitele puse prin oras in acei ani nu o sa le uit niciodata. asa simple cum erau, 3 4 culori dar erau atat de frumoase... culorile parca aveau propria energie, propria sursa de existenta. era ca si cum cineva bun atarnase pe firele de inalta tensiune Lumina. as vrea s-o numesc Lumina copilariei. va mai amintiti? cum asteptam cu nerabdare, numaram zilele , orele pana la craciun, sau 1 iunie,sau ziua noastra.
am crescut. si de vreo 2 ani nimeni nu mai stie ca pe 23 august e ziua mea. mai cresc un pic, si in ochii lor devin...cineva. oricine, de pe strada. au uitat.
toti uitam , dar ne mai cerem si scuze. iata, am devenit responsabili. eram mici si scuzele erau doar o formalitate, nu stiam ce am gresit. acuma stim ca am gresit crescand. 1 iunie nu mai e la fel, nu mai primim masinute , primim bani. nu au nicio valoare. din mana mamei mele vreau sa primesc o imbratisare. din mana tatalui meu nu vreau sa vad 7 in teza la mate, vreau sa vad o floare(rupta drq din gradina, floare sa fie).
si cand si-au amintit ca sunt tot eu si ca a fost odata, ziua mea, s-au resemnat.
tata a venit la mine in camera, m-a sarutat pe frunte si mi-a spus *la multi ani*.ti-am spus multumesc. nu a fost de ajuns. am izbucnit in plans dupa ce ai plecat, ar fi trebuit sa te iau in brate.