Cum se trece de la amorteala colorata de dimineata la stop cardio-respirator.

Cat timp a trecut de cand te-ai gandit ultima oara la o persoana care ti-a facut viata mai usoara?
De cand te-ai admirat in oglinda dimineata, cu parul valvoi, cu ochii mici, cu un zambet surprins?

Acum...Cat a trecut de cand ai plans ultima oara? Cand ti-ai varsat nervii in tine si ai respins orice incercare de a te linisti? Ai obosit, numai gandindu-te la asta. Ai obosit reamintindu-ti ca nu esti singur, doar te simti asa. Regreti? Eu da. Multe. Ca aseara nu m-am dus s-o iau in brate si sa ii multumesc ca macar incearca. Cati m-au mai intrebat de cate ori m-a intrebat ea ce fac inchisa in camera, pe intuneric...
Mi-era frica de intuneric,dar ma gandeam numai la muzica.
Muzica... Muzica nu mai are cum sa-mi mai alunge acum fricile. Chiar si in spatele pleoapelor inchise am acum lumina si-n lumina... nu pot spune. Am vazut-o pe mama plangand,am auzit-o tipand si asta... nu mi-o mai scoate nimeni din minte... Ce nervi sa mai vars in mine, cat sa mai ascult haosul asta? M-am speriat mereu de ochii mei rosii, mereu parca scosi din filme de groaza...Dar ma ingrozesc si mai tare cand vad alti ochi, inlacrimati, culoarea lor pierduta-n pura disperare.

Inca tremur.

Din ce suntem facuti? Din ce oare suntem facuti de aratam asa asa fiorosi, desi iubim sfios orice ne iese in cale?
Inca tremur si tremuram si atunci, atat de infricosata ca n-am sa mai pot nici eu respira.
Si vocea tatei n-am mai auzit-o niciodata atat de disperata si de tremurata...
Si cum sa mai poti strange in brate cu drag o floare albastra?