Cum se trece de la amorteala colorata de dimineata la stop cardio-respirator.

Cat timp a trecut de cand te-ai gandit ultima oara la o persoana care ti-a facut viata mai usoara?
De cand te-ai admirat in oglinda dimineata, cu parul valvoi, cu ochii mici, cu un zambet surprins?

Acum...Cat a trecut de cand ai plans ultima oara? Cand ti-ai varsat nervii in tine si ai respins orice incercare de a te linisti? Ai obosit, numai gandindu-te la asta. Ai obosit reamintindu-ti ca nu esti singur, doar te simti asa. Regreti? Eu da. Multe. Ca aseara nu m-am dus s-o iau in brate si sa ii multumesc ca macar incearca. Cati m-au mai intrebat de cate ori m-a intrebat ea ce fac inchisa in camera, pe intuneric...
Mi-era frica de intuneric,dar ma gandeam numai la muzica.
Muzica... Muzica nu mai are cum sa-mi mai alunge acum fricile. Chiar si in spatele pleoapelor inchise am acum lumina si-n lumina... nu pot spune. Am vazut-o pe mama plangand,am auzit-o tipand si asta... nu mi-o mai scoate nimeni din minte... Ce nervi sa mai vars in mine, cat sa mai ascult haosul asta? M-am speriat mereu de ochii mei rosii, mereu parca scosi din filme de groaza...Dar ma ingrozesc si mai tare cand vad alti ochi, inlacrimati, culoarea lor pierduta-n pura disperare.

Inca tremur.

Din ce suntem facuti? Din ce oare suntem facuti de aratam asa asa fiorosi, desi iubim sfios orice ne iese in cale?
Inca tremur si tremuram si atunci, atat de infricosata ca n-am sa mai pot nici eu respira.
Si vocea tatei n-am mai auzit-o niciodata atat de disperata si de tremurata...
Si cum sa mai poti strange in brate cu drag o floare albastra?

Despre puncte...

Punctul poate sa fie un scancet sau un suras. Poate sa fie dovada ca..nu am niciun talent. Nicio pasiune si niciun interes sa ma schimb. Un punct poate sa fie portocaliu ca un mac sau negru, o urma de la mina unui creion. Poate sa fie chiar si obiectivul camerei cu care ne-am filmat atunci pe camp. Poate sa fie Dacia caramizie care ne-a dat la o parte de pe carare..Poate sa fie unul dintre fluturii albastri care alergau prin noroi...

Punctele au fost rasetele noastre si norisorii hazlii din departare. Pamantul uscat de soare a fost la randul lui un Punct. Si noi intinse peste el...

Bunicul.

Aseara...mi-a venit o intrebare destul de ciudata in minte. De ce bunicul meu nu dormea cu bunica? Ea dormea cu mine, iar el in camera alaturata.
Nu prea imi aduc aminte cum era bunicul...de la 2 ani jumate, 3 nu imi aduc aminte decat 2-3 faze...primele doua cele mai vechi m-au facut sa vreau sa scriu despre asta.
Nu am spus nimanui ca imi e dor de bunicul meu. Asta pentru ca nu prea l-am cunoscut si... pentru ca oricui i-as fi spus, ar fi durut.
Bunicul meu a murit cand eu aveam 3 ani. Dar imi aduc aminte o faza, de cand aveam, poate, vreo 2 ani( da, ciudat ca imi aduc aminte lucrururi de cand eram asa mica), era seara, bunicamea incerca sa prinda un post la un televizor vechi, alb-negru, asezat pe un dulap. tin minte exact cum arata camera. in dulapul acela un radio mare, cum era pe atunci, si lumina de la televizor se reflecta in usile lacuite ale unui dulap de haine vechi, dar inca frumos. bunicul era in camera cealalta, in pat, se pregatea de culcare. si tin minte ca de multe ori ma duceam la el si il trageam de parul alb si moale si fugeam repede la bunica, sa nu ajunga sa imi dea o palma la fund... si bunica imi spunea mereu , mereu, sa il las in pace si sa ma culc. la fel a fost si in seara aceea...
Si era o lumina alba, linistita, in camera,care ma indemna sa deschid usor usa si sa ma uit la bunicul cum dormea...era o lumina alba, linistita, care ma inunda si inunda camera, cu toata mobila lacuita din ea, si peretii cu flori.
Nu mai stiu sigur cand a murit, stiu doar ca aveam 3 ani, si nici nu o sa intreb... dar imi amintesc cum facea bunica dupaamiaza curat in camera de la strada, unde a murit, si eu imi plimbam mana peste ciorchinii de struguri, copti in soare...
Si imi mai amintesc o zi... inainte sa il inmormanteze.stateam pe patul lui, inconjurata de tablouri si scaune puse unul peste altul, probabil ca sa fie in loc in camera cealalta. Si mi le amintesc pe mama si pe bunica, pe holul mic, stand langa cosciug si plangand... Am vrut sa plang si eu. Dar nu puteam, nu intelegeam moartea, nu intelegeam unde e bunicul. Mie tot de strugurii copti mi-era dor, sa ma plimb cu mana peste ei, sa imi infig degetele printre fiarele portii.
M-am dus langa ele, m-am uitat la ele...si...m-am prefacut ca plang. Nu stiu de ce. Cred ca vroiam sa le fac sa se simta mai bine.Si atunci bunica mea a zis: ”ia uite-o si pe asta mica, plange si ea...”Atunci...m-a bufnit usor rasul(cum am putut??)si m-am intors in camera. Nu stiam ce se intampla...Si am stat acolo, pe pat, uitandu-ma la tablouri...
Si a mai fost o zi... aveam sigur 3 ani si un pic. Ma plimbam cu tricicleta in spatele curtii si mama a venit la mine cu o galeata rosie cu maner galben in mana si mi-a zis sa ma dau la o parte, ca are treaba...
* Aici ar trebui sa mai spus ceva. Am vazut scena din alti ochi...nu stiu... m-am vazut pe mine si pe mama, si pe bunica in spate, aplecata in magazie... dar n-am vazut nici pe unde mergeam, nici pe mama n-am vazut-o dintr-o parte. M-am vazut pe mine, si pe ele, din fata...Nu stiu daca nu cumva intr-o fotografie. dar nici asa....Imi amintesc totul. Gradina cu Creasta-cocosului inalta de un metru, de ma pierdeam prin ea, papucii tatei la usa...
Galeata aia rosie inca o mai avem si poate singurele lucruri care s-au schimbat sunt strugurii si gradina. Strugurii se coc mai greu, iar florile s-au mai imputinat...